Cerul nopţii e schimbător deasupra acestui oraş unde toate chipurile îmi sunt străine şi unde oamenii te privesc mereu în ochi. Stelele sclipesc în depărtare la fel ca amintirile mele despre tine, despre noi, amintirile atâtor alte nopţi petrecute împreună sub cerurile mai prietenoase de acasă, nopţi senine în care dormeai liniştit lăsându-ţi parfumul proaspăt în aşternuturile mele sau nopţi înnorate în care ne adăposteam să bem ceva cald şi să uităm de ameninţarea ploii în fumul dens al vreunei cafenele. Norii se plimbă aiurea purtaţi de vânt iar eu mă plimb la fel ca ei, aiurea, pe străzile ude de ploaie, purtată de singurătatea profundă, asurzitoare a exilului meu.
Deasupra mea cerul atârnă rece şi mut, zeii cărora le-am încredinţat rugăciunile noastre sunt surzi în noaptea asta din ce în ce mai neagră, stelele cărora le-am dat numele iubirilor noastre pâlpâie slab şi indiferent. Astăzi pe tine te adăpostesc alte ceruri, nu mai privim aceleaşi stele, nu ne mai adăpostim de aceleaşi ploi...şi tăcerea ta mă doare pentru că nu ştiu ce gânduri se plimbă pe cerul minţii tale, ce nori îţi întunecă privirea albastră, ce sclipiri se nasc sau se sting în nemărginirea sufletului tău.
Mi-e frică să nu te pierd în noaptea asta incertă, pe străzile astea care nu sunt ale noastre, în această nouă primăvară nestatornică a rătăcirilor mele perpetue în care n-o să mai fiu „fata cu zambile”, în care n-o să mai văd vântul jucându-se în părul tău de culoarea chihlimbarului, în care n-o să mai respir în ritmul vocii tale, în ritmul potopului tău de cuvinte menite să acopere tragedia ta, tragedia mea, pustiul întregii lumi.